Trista Moștenire a Pandorei

Budiștii declară că sursa suferinței constă în așteptările oamenilor – de la viață și soartă, de la sine, de la alții.  Fără aceste așteptări starea de zen poate domni, evident în liniște.

Pentru cei care ne ducem existența înghesuiți  mereu într-o arenă zgomotoasă, agresivă și totuși plină de așteptări de mai bine, presiunea externă a mersului societății ne apasă zilnic.  Uneori suntem abstracți și ne angoasăm pe teme derivate din concepte – democrație, libertate, egalitate, echitate.  De cele mai multe ori însă suntem ținte mobile ale presiunii și atacului detaliilor hiper concrete ale fiecărei zile – sănătatea, familia, munca, confortul și chiar și agoniseala.

Discutăm, postăm, ne căinăm, ne descurajăm și ne anulăm propriul impact asupra acelor situații sau persoane ce pot fi totuși influențate de acțiune și opinie.  Personală sau colectivă.  Cutia Pandorei este larg deschisă iar pedepsele ei ne domină existența.

Speranța moare ultima, se spune.  Este imnul și baricada finală a celor care au impresia sau mai rău confirmarea că au epuizat alte mijloace de prevenire și combatere a asaltului împotriva stării noastre de bine.  Pitulați în mantia speranței în speranță ne limităm orizontul și ne reducem motoarele . Este Miorița noastră cotidiană menținută în viață datorită miopiei și pasivității.  Este pre-infarctul.

Neputința reală sau comod imaginată, singurătatea aparentă sau confirmată, minuscula probabilitate a unui impact scontat, statistica tristă a încercărilor anterioare și iluzia că alții vor avea grijă, pe lângă sau mai degrabă după, propriile interese și de ale noastre belele.  Toate sunt motive și chiar efecte în cascadă ale mioritizarii noastre tradiționale – o parte  a identității naționale ce ar merita exorcizarea.

În mod paradoxal simpla speranță pasivă ne încovoaie, ne împiedică reacțiile, ne transformă în legume.  Alegerea  primordială a regnului animal dintre fugă și luptă devine lipsită de obiect de vreme ce speranța ne va proteja – cumva cândva prin altcineva.

Dar energiile încleștate pe păstrarea speranței se pot însă alinia, direcționa și acționa spre a preveni din timp molima.  Energiile se pot întâlni cu ale altora și împreună pot construi cetăți pentru păstrarea comorilor prețioase la nivel individual sau colectiv.  Energiile pot contra-ataca și învinge.

Iar speranța poate să rămână cuminte și tăcută în cutia Pandorei – ca să nu contrazicem mitologia.

PS:

Zeus a conceput cutia ca pe un dar menit să pedepsească succesul lui Prometeu de a aduce oamenilor focul.  Alături de cruzime, aroganță, suferință, lăcomia, gelozie, ură, boli, lene, tristețe, teamă si moarte  cumva a fost strecurată și speranța.  Muritorii suferă și acum.