Tăierea panglicii de vină

In zilele noastre, în special datorită informării în masă, publicul a devenit privitor activ al spectacolului oferit de organizații de orice fel (publice sau private, guvernamentale sau corporații, legale sau ilegale) care se apără de diverse acuzații aduse modului lor de operare.  Oamenii vor dreptate sau răzbunare, prevenire sau reparații (morale și financiare).

Pentru a clarifica cauzele și efectele acestor acuzării, mi-aș pune și v-aș pune următoarea întrebare (simplă?):

 Este managerul singurul responsabil pentru orice se întâmplă sub “comanda” lui?

Aproape că vă pot auzi răspunsul: “Bineințeles că el e responsabilul!! Pentru asta e atât de bine plătit!”

 Combinația de compensații generoase și responsabilități puține este rar întâlnită.

 Napoleon Hill

Dacă unii dintre voi sunteți manageri, atunci poate că nu veți fi atât de prompți să dați acest răspuns.  Voi, ca manageri, coordonați oameni care colaborează în vederea realizării unor obiective pentru voi înșivă sunteți responsabili în fața managerilor voștri.  Responsabilitățile voastre sunt duale: pe de o parte sunteți responsabili pentru propria contribuție personală (sub orice formă) și pe de altă parte răspundeți pentru contribuțiile individuale ale fiecărui subordonat.

Așadar pentru orice greșeală a oricărui subordonat există două responsabilități: a lui și a voastră.  Cum împărțiți vina?

In armată presupun (sunt doar un civil) că această divizare a responsabilității nu constituie o mare problemă pentru ofițerii superiori.  Răspunsul e clar: vina aparține întotdeauna subordonatului care nu a respectat ordinul.  Tribunalele militare judecă persoane pentru insubordonare clar stabilită, în timp ce șirul comandanților respectivelor persoane rămâne intact și neafectat.

Dar în viața civilă?  Aici avem de-a face cu nivele de autoritate/competență.  Fiecărei persoane i se alocă o arie de responsabilitate pentru care i se acordă o autoritate proporțională.  Documentele oficiale sunt întotdeauna pline de semnături aliniate cu grijă cu mențiunea clară a numelor și rolurilor persoanelor care sunt de acord sau măcar acceptă impactul semnăturii.  Așa funcționează comitetele și comisiile, așa se semnează marile contracte.  Dacă apare vreo problemă, vina este asumată colectiv și de cele mai multe ori nimeni nu este arătat cu degetul.  Această responsabilitate colectivă pare să fie un compromis remanent.

Sunt multe sugestii despre ieșirea ieftină și rapidă din belele.  Cele mai multe se rezumă de fapt la declinarea responsabilității. 

 Lyndon B. Johnson

 

Stim că uneori anumiți membri ai acestor frății ale responsabilității sunt obligați să-și asume întreaga vina și să fie expuși în public pentru greșeală.  De ce?  Pentru că organizațiile din care fac parte nu-și permit să întrerupă procesul decizional și preferă ca în schimb să plătească prețul sacrificării cuiva.  De obicei a unei persoane de care organizațiile se pot dispensa.  Corpul decizional va repara în scurt timp zonele afectate de scandal și cu deplină solidaritate va susține neabătut spectacolul care trebuie să continue.

Intrebarea rămâne:  Cine e responsabil?  Cine comite greșeala sau cine ar fi trebuit să supervizeze?  Voi ce credeți?