Nenorocul de a fi diferit

Ne ducem viața și cariera în grupuri organizate: familie, școală, companie.  În fiecare dintre ele există reguli de “bună purtare”.  Prin aceste reguli, uneori nescrise alteori incluse în regulamente de ordine și funcționare, ni se cer întotdeauna anumite comportamente, fapte, rezultate.  Inventate în epoca de piatră când oamenii trebuiau să trăiască și să contribuie la binele comun, regulile au evoluat în norme, proceduri și legi.  Toate aceste restricții au la bază ideea de a minimiza impactul negativ al comportamentului unor indivizi asupra celorlalți și asupra grupului construit pe baze naționale, sociale sau comerciale.

Ba chiar s-a trecut și la un sistem de măsurare a conformității individului la cerințele grupului: notele de la școală sau indicatorii de performanță de la slujbă.  Și nu e de mirare că aceia care își doresc să nu aibă probleme de incluziune în grupul în care au aterizat cu și fără voința proprie își înscriu în comportamentul ce devine automat necesitatea de a fi la fel cu toți ceilalți.  Iar ceilalți, încântați de această similitudine banală care nu le zdruncină pacea, își apără confortul propriu prin presiuni neîncetate exercitate asupra celor diferiți.

La serviciu ni se cere să ne îmbrăcăm la fel (în culorile agreate), să ne coafăm sau machiem la fel, să folosim doar termenii impuși de companie (faimoasele acronime inteligibile doar pentru inițiați), să avem aceeași compartimentare a calculatorului, să zâmbim atunci când regulamentul impune, ba chiar să frecventăm numai anumite cercuri acceptabile sau să ne permitem numai anumite activități (în afara orelor de program!).  Ai crede că epoca comunistă sau imaginația lui George Orwell au redevenit o realitate sufocantă pentru cei care au nenorocul să fie diferiți.

De ce oare anumiți manageri nu pot concepe diversitatea umană cu sentimentele, opiniile și comportamentele la fel de unice ca și ADN-ul?  Chiar în companii multinaționale cu pretenții de a fi “altfel” și care plasează “diversitatea” la loc de cinste pe frontispiciul website-ului sau în declarațiile de presă există înăuntru oameni obtuzi care sufocă și retează dorința și dreptul de a fi diferiți.  De ce?  Pentru că nu pot concepe alte valori și alte valențe decât cele prescrise de biblia corporatistă?  Pentru că micimea lor personală nu le permite să accepte valoarea altor tipologii umane și abordări profesionale?  Pentru că miopia incetățenită îi împiedică să vadă dincolo de virgulele propriilor precepte pe care le impun cu forța celor care musai trebuie să se înregimenteze și să nu comenteze?

Iar nenorocoșii “diferiți”?  Au două alternative: conformitatea și uniformizarea spre paguba propriei concepții și valori sau rebeliunea prin autoexilare (a se citi demisie).  Am trecut prin această dilemă și m-am chinuit zile și nopți de zbateri solitare.  Eu am ales libertatea de a fi diferită – cu costurile aferente dar recuperabile.

Cât despre cei ce vor să alinieze neîncetat spirala ADN-ului subordonaților?   Degeaba sunt cursuri și manuale care pledează pentru diversitatea membrilor echipei și respectiv bogăția talentelor și contribuțiilor pe care aceștia le pot aduce implicit chiar și managerului care ar trebui să-și lărgească orizontul.  Păcat de energia, pasiunea și inteligența lectorilor și autorilor de manuale de leadership sau management strategic care demonstrează acest lucru evident și păcat de banii aruncați pe instruirea unor “factori de decizie” care și-au depășit nivelul de competență!  Mai ales în condițiile în care economia globalizată impune în mod absolutist nevoia imperioasă de diferențiere a produselor, serviciilor, structurii organizaționale ..€  Este insa mai comod să fim cu toții identici ca să nu avem noi, managerii cocoțați pe umerii altora, problemele noastre comportamentale nano-personale și zero profesionale.

 

Este mare lucru să fim similari și uniți.  Este și mai mare lucru să respectăm dreptul de a fi diferit.
Bono