Loialitate versus Competență

Imi aduc aminte că în timpul unui curs de management trainerul a făcut o comparație dramatică între “apostoli” și “mercenari” – ca atitudini opuse ale angajaților față de angajator.  Ce m-a surprins la această abordare teatrală a fost blamarea evidentă și covârșitoare a mercenarilor datorită lipsei de loialitate față de compania care îl angajează.

Ce este în neregulă cu mercenarii în general și de ce sunt mereu considerați indezirabili? Este loialitatea întotdeauna mai bună decât competența?

Din istorie am putut vedea cu greu printre rânduri  că uneori bătălii au fost câștigate și cu contribuția unor mercenari rămași anonimi.  Totuși niciodată nu se dau detalii – probabil din jena învingătorilor care nu se înghesuiau să-și împartă laurii.

Dar de ce refuză oamenii să recunoască contribuția serviciilor “nepatriotice” pentru care au consimțit să plătească?  Ar însemna cumva o recunoaștere a insuficienței talentelor și puterilor proprii pentru obținerea victoriei?  Ar rezulta cumva că utilizarea acestor servicii “externalizate” este o umilință publică dacă s-ar împărți locul de pe podium?

Sunt ca un actor mercenar plimbându-mă de la un spectacol la altul – oamenilor le convine să mă angajeze, dar nu mă vor prea mult timp în preajmă.
 Sebastian Roche

 

 

 

 

 

 

Dacă lăsăm deoparte istoria militară și folosim definiția mercenarilor ca “talente de inchiriat” s-ar părea că suntem cu toții invadați și împresurați de armate de mercenari.  De pildă, gândiți-vă la:

  •  Sportivi profesioniști
  •  Consultanți
  •  Specialiști de top
  •  Vorbitori sau lectori invitați
  •  Avocați
  •  Membri în diferite consilii
  •  Artiști
  •  Oameni de știință și inventatori
  •  Manageri de criză

Da, au ceva în comun:

Bani, bani, bani!  Mă gândesc la bani dimineața, la prânz și seara!  Pot zice că sunt mercenar, dar asta e.
 Agatha Christie

 

 

 

 

 

Cu toate acestea ei mai au în comun și anumite talente, competențe sau cunoștințe speciale care sunt în același timp și valoroase și inaccesibile clienților plătitori.

Dar stați!  Mai e o trăsătură comună:  toți au o mare mândrie personală și profesională derivată din rezultatele obținute.  Această mândrie le susține demersul chiar și atunci când contribuția lor este ținută departe de publicitate sau ignorată de-a dreptul.  Misiunea constituie singurul lor interes și știu cu toții că doar rezultatele contează.

Se hrănesc cu succes și țintesc către câștig financiar personal – în timp ce îi ajută pe alții să-și atingă obiectivele altfel intangibile. E ceva atât de rău în asta?

După mine, nu poți fi mercenar dacă nu ești valoros pentru alții.  Si întotdeauna va fi nevoie de mercenari – cu sau fără recunoaștere publică.