Jocul de-a Recomandarile

Un coleg destul de iritat m-a întrebat despre adevăratul scop al scrisorilor de recomandare în procesul de recrutare având în vedere faptul că persoanele ce își caută un nou loc de muncă nu se pot aștepta la bunăvoința foștilor șefi.

Iată părerea mea.  Ca o persoană care a jucat pentru ambele echipe în jocul de-a scrisorile de recomandare ..

Procesul de recrutare seamănă oarecum cu cel de curtare.  Două persoane ce nu se cunosc au fost introduse într-un joc ce începe printr-un anunț pentru o nouă poziție la care răspund candidații interesați de mesajul din spatele frazarii frecvent rigide și uniforme.

În acest moment ambele părți presupun că atât anunțul cât și CV-ul sunt oneste și le reflectă complet poziția și interesele.  Această presupunere, dacă nu e confirmată, constituie una din marile erori ale recrutării conducând automat la dezamăgiri amare și costuri pentru ambele părți din momentul descoperirii adevărului.  De aceea angajatorul potențial merge mai departe cu investigația și solicită recomandări.  Scrisorile de recomandare devin din ce în ce mai demodate în comparație cu noua oportunitate oferită gratuit ambelor părți de social media (site-urile personale sau oficiale, paginile de Facebook sau LinkedIn, forumuri, etc.) – variantă pe care din ce în ce mai mulți angajatori o utilizează.

Revenind la comparația dintre recrutare și curtare, orice parte e liberă și ar trebui să fie interesată să caute alte surse de informații dincolo de CV-uri și anunțuri de recrutare – ambele la fel de placide și sterile.  În mod interesant această intenție de informare e similară cu cea dintr-un posibil parteneriat de afaceri: ambele părți își cercetează potențialul partener și caută informații suplimentare de la persoane care știu mai multe decât site-uri sau documente de prezentare atent redactate.

În procesul de recrutare tradiționalele recomandări (în formă scrisă sau verbală) impun candidatului să facă o introspecție a parcursului profesional și să selecteze persoane relevante ale căror opinii pot fi convingătoare pentru potențialul angajator.  Pentru unii/mulți această retrospectivă este covârșitoare.  Nu știu de unde să înceapă, se simt extrem de jenați să abordeze astfel de persoane și să obțină beneficiul dorit.  De fapt acest exercițiu este un test acid al relațiilor de muncă.

Rezultatele profesionale tangibile sunt o modalitate eficace de a obține răsplata: prime, promovări sau măcar păstrarea locului de muncă.  Dar și relațiile de muncă cu colegii sunt extrem de valoroase.  Pentru cine a înțeles valoarea networking-ului în interiorul companiei unde activează, furnizarea de scrisori de recomandare este un fleac (Networking Intern).  Vestea bună este că există multe persoane care pot satisface cerința de recomandări – unii o vor face doar ca să ajute, alții pentru că se simt flatați de solicitare.  Recomandările sunt simboluri ale aprecierii celorlalți – că un premiu verbal sau scris pe care nu l-am cerut sau primit vreodată.

Din păcate presiunea pusă pe candidați să furnizeze recomandări nu este întotdeauna compensată de utilizarea corespunzătoare a acestor informații sensibile.  De multe ori recomandările nu sunt în fapt utilizate sau coroborate cu CV-ul sau chiar mai rău: discreția și bunăvoința incluse în aceste mărturii de responsabilitate ale unor terțe persoane sunt adesea abuzate de recrutatorii care nu-și doresc decât să adauge un document necesar dosarului de recrutare.  Pe de altă parte, scrisorile de recomandare sunt adesea întocmite de candidați și apoi semnate cu ușurință de “martori” – din eterna lipsă de timp.

S-ar părea că întregul ritual al solicitării și furnizării de recomandări este o ceremonie teatrală unde rareori se poate vedea realitatea dincolo de măști.  E păcat pentru că durata și calitatea relației de muncă depind mult de onestitate, bunăvoință și respect reciproc.  Iar recomandările cu mărturiile lor valoroase devin doar o iritare cvasi inutilă pentru oricare dintre părți.