Fragila si dinamica incredere

Încrederea e liantul vieții.  Este cel mai important ingredient în comunicarea eficientă.  Este principiul fundamental al tuturor relațiilor. 
Stephen Covey

 

 

 

 

 

Cu toții ne dorim încredere.  Încredere în noi înșine, în alții și în perspective luminoase.  La ce ne trebuie încrederea?  Ce ne-am face fără încredere?

Încrederea e un confort,  inclusiv neurologic.  La un nivel minim încrederea se traduce prin predictibilitatea reacțiilor exterioare nouă.  Prietenii sunt prieteni, dușmanii sunt dușmani și ca urmare știm din start cum stăm și mai ales cum reacționăm.  Lipsa încrederii în circumstanțele și persoanele care ne înconjoară ne stimulează abuziv amigdala și ne invăluie intr-o agitație continuă și eventual angoasă.  Impredictibilitatea ne stresează, ne încordează resursele de reacție agresivă sau defensivă și ne direcționează concentrarea doar asupra opțiunilor pe termen scurt.

Și pentru că nu vrem să fim stresați, să atacăm sau să fugim neîncetat și am dori să putem să vedem și luminița de la capătul tunelului ne dorim încredere.  Apelăm la jurăminte de credință, la promisiuni, la contracte scrise și stampilate pentru a facilita obținerea încrederii formale.

Dar încrederea adevărată se construiește încet și nesigur.  Se bazează pe cunoaștere, pe empatie, pe statistica reacțiilor în timp.  Încrederea e reciprocă.  Încrederea e fragilă.  Și din păcate încrederea poate fi și temporară.  Orice excepție ciobește ceramică încrederii.  Orice scuză ciuntește vlăstarul încrederii.  Orice deviație a reacțiilor reia, dacă mai e cazul, exercițiul anevoios al construirii relației de încredere.

Și dacă noi ne dorim atât de crâncen să avem la dispoziție încrederea celorlalți oare ce ne împiedică să înțelegem și să ne comportăm în așa fel încât să oferim și noi încredere altora?  Adică să fim consecvenți în reacții, să ne străduim să păstrăm curat pocalul umplut cu relații de durată, să includem in prioritățile personale și respectarea cuvântului dat …

Sunt persoane care nu par a avea nevoie de încrederea celorlalți: solitarii și învingătorii.  Fie pentru că nu au mizat niciodată pe colaborarea celorlalți fie pentru că au utilizat-o deja și nu o mai consideră necesară.  În schimb este evident că nu le lipsește încrederea în sine care probabil compensează nevoia de relaționare continuă și transparentă.

Însă pentru noi ceilalți încrederea în stabilitatea reacțiilor exterioare este o necesitate costisitoare pentru că și noi trebuie să investim în menținerea și extinderea acestei relații personale, delicate si esențiale.  Am încredere însă că investiția e rentabilă, nu?